Ziua in care ne-am unit din nou

Tocmai am terminat de vazut Arrival, care mi s-a parut un film foarte bun si pe care il recomand cu drag. In unele momente mi-a amintit de Interstellar, doar ca mi-a placut mai mult; povestea este mai putin intortocheata si a ajuns mai usor la inima mea. Intriga filmului se invarte in jurul sosirii unor extraterestrii care cauta sa uneasca omenirea intr-un scop comun. O misiune extrem de grea. La o scara mult mai mica, vreau sa va povestesc despre cum am simtit eu unitatea cu altii intr-un scop comun, zilele acestea. Trebuie sa fi locuit intr-o cutie ca sa nu stii ce se intampla in Romania la momentul actual. Stati linistiti, nu o sa ma apuc sa vorbesc niciodata despre politica aici. In primul rand pentru ca nu ma pricep, chiar daca am crescut in casa cu un om doxa de istorie si istorie politica. In al doilea rand, pentru ca adesea acest subiect dezbina, iar eu aici vreau sa ne adunam pentru lucruri frumoase, pozitive, care sa ne faca viata mai buna, mai usoara, mai amuzanta, mai blanda. 

Photos by Liviu Stroe

Port: pulover H&M / pantaloni Asos / ochelari Ray Ban / 

botine Thea Visconti si geanta Versace Jeans,  de pe www.fashionup.ro 

Imi doresc totusi sa vorbesc despre prima mea experienta la un protest. Inainte de orice trebuie sa va marturisesc ca ma tem foarte puternic de proteste. Am in cap multe povesti, ale parintilor mei, de la Revolutie, ale bunicii mele care se ruga pentru ei langa mine cand eu eram un copil mic si prost care habar nu avea nimic, ale unchiului meu care lucreaza in Jandarmerie, si asa mai departe. Mintea mea functioneaza usor diabolic in defavoarea mea. Imi fac rau singura cu tot felul de ganduri strategic alese ca niste mici piese de puzzle din toate istorioarele auzite si repozitionate in inchipuiri care imi taie elanul complet. (Se numeste frica). Imi imaginez cele mai ingrozitoare lucruri care se pot intampla la fata locului si prefer sa raman acasa. In schimb nu am lipstit niciodata de la vot, de cand am dobandit acest drept, si am incercat mereu sa indemn cat mai multi oameni in jurul sa faca acelasi lucru.

De data aceasta a trebuit totusi sa ies. Toti prietenii si colegii mei ieseau. Si simteam rusine. Rusine sa stau in casa, chiar daca mi se parea oribil sa stau in picioare in frig, expusa cine stie carui pericol. Doar ca am avut o mare surpriza. (Povestesc aici despre protestul de miercuri in mod special) Multimea era formata din oameni normali, ca mine, ca voi, ca noi. Era plin de copii de toate varstele, inclusiv multe mame curajoase cu bebelusii in port-bebe, la piept. La cozile de prin cafenelele de langa Piata Victoriei, fie care erau la toaleta sau pentru un ceai fierbinte, oamenii pareau sa aiba mai multa rabdare, sa fie mai intelegatori. Toti pe care i-am vazut erau mai buni cu cei din jurul lor decat poate in orice alta zi. Mai calzi, mai plini de speranta. Pentru ca se aveau unii pe altii. Pentru ca aveau o cauza comuna. Evident, cand erau in Piata erau indarjiti, erau luptatori, erau plini de repulsie, dar ramaneau repectuosi unii cu altii. E incredibil ce stare de unitate poate sa iti dea o astfel de experienta. Chiar daca mergi acolo cu un grup al tau, de fapt chiar si daca te pierzi de el, stii ca esti in continuare cu grupul tau, doar ca unul mai mare. Revelatia mea poate suna a naivitate pentru multi protestatari mai fideli cauzei si ideii de a protesta in general. Dar ma bucur ca am simtit ce am simtit, chiar si in aceste conditii complet oribile. Cumva, rusinea ca tara mea e in mocirla, a fost “spalata” de faptul ca am putut sa stau pentru cateva ore, in frig, alaturi de toti acei oameni minunati.

*PS: Va incurajez  sa nu asteptati, sa nu va temeti ca mine si sa iesiti la protest. Evident, nu am purtat aceasta tinuta la protest. Pozele le-am facut de Ziua Unirii.

Follow:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *